35 lei

Aceste trei cărţi - Structura nopţii, Blindajul final, Parcul - (dacă poate fi numită carte ceva ce cuprinde, între coperţi, texte de o intimitate, zic eu, agresivă), au fost scrise în perioada comunismului. Dar, spre deosebire de alţi colegi, nu consider că am făcut „rezistenţă prin cultură”, cum aşputea numi „cultură” ceva ce am scris fără să mă gândesc că aş face, tocmai, cultură?
Dimpotrivă, cred, acum, că ceea ce am scris, în general, dar mai ales în cele trei mici culegeri de versuri (plus Var-ul, pe care, din nmotive tehnice, nu am vrut să-l reeditez) este nu atît cultură sau, cum tot spun de-a lungul anilor, subcultură (deşi nu ar fi rău nici astfel), cît, pur şi simplu, anticultură. Pentru că niciodată, dar absolut niciodată, nu am crezut şi nu am avut conştiinţa înfăptuirii unui gest de cultură, scriind. Era mai degrabă o revoltă, în subtext, că am ajuns, împotriva dorinţei mele, să „scriu” şi nu „să trăiesc”.
Mi s-a cam fîlfîit şi de aşa-zisul comunism şi de cultură.
Presiunea inimaginabilă pe care am resimţit-o, totuşi, atunci, în perioada scrierii acelor versuri, sufocantă, mistică, nonironică sau poate „în alt fel ironică”, la modul unei implozii controlată dintr-odată din mai multe părţi (deoarece suferinţa de a trăi mi s-a părut atât de mare încât a trebuit să o transced şi să o îndepărtez de mine cu toate puterile), m-a pus în situaţia de a scrie nişte „chestii” care erau şi nu erau „poezie profesionistă”, dar în mod precis nu erau „cultură”.
Aş fi putut, eu, pe vremea aceea să scriu o poezie de import, „de piaţă”, ludică, relativizată, când toate întâmplările mentale mă conduceau invariabil înspre spaţiul îngust şi întunecat al unui templu de neclintit? Şi cum religia este un drog, eu nu trăiam, mă drogam. M-am drogat cu poezia mea ca şi cum mi-aş fi introdus în venă heroină. Am avut nevoie de drog şi fiinţa mea bolnavă trebuia să-şi producă şi să-şi asigure, singură, drogul. Comunismul şi cu mine am fost nişte utopici (bovarici) bolnavi şi toxicomani.
De aceea, nu am reuşit decât să arunc pe hârtie, de la mare distanţă, nişte cuvinte. Cuvintele mele nu s-au constituit într-un gest de cultură, niciodată. Poate Problemele personale, ar mai putea, uneori, prin cinci sau şase poeme ceva mai reuşite, să atingă uşor, ca o aripă de pasăre muribundă, zidul impenetrabil pentru mine, ros de timp, al culturii.
Cât despre comunism, în apa abisală a căruia m-am scăldat, fără voia mea, o viaţă întreagă, vă asigur că nu mă voi dezice, la modul profund şi nici superficial, de „el”, tatăl şi mama mea, pământul, încă necunoscut, pentru mulţi, în care am coborât până la desfigurare şi pe care l-am purtat pe faţă, mereu, cu gândul că, fără nebunia şi erotismul lui exacerbat, fără forţa lui intelectuală şi abjecţia lui de posedat, nu aş fi fost eu însămi.
Nu am reuşit să mă opun „lui”, pentru că am semănat cu el. Nu cu leninismul, stalinismul, troţkismul sau ceauşismul, ce erau ideologii paranoiace. Nici nu le-am băgat în seamă. Pe mine „esenţa” comunismului mă interesa, atât de asemănătoare cu esenţa vieţii mele. De fapt, nu era o „esenţă”, nici nu există aşa ceva, era ceva ce ţinea de devenirea (mea) lui interioară, de edificarea (mea) lui morală. Dacă ai ceva de „comunist” în tine, atunci ai posibilitatea devenirii tale. Bineînţeles, de la comunism înspre eşec. Cum altfel?
Am fost produsul comunismului aşa cum am fost fiica mamei şi a tatălui meu. Ce aş fi putut face, să-l reneg în loc să încep să îl cunosc?
El, comunismul, utopicul şi amoralul, misticul şi toxicomanul, maniaco-depresivul, sado-masochistul, tolerantul absolut al beţiei de putere, exclusiv interioară, rănitul până la sânge, vindecătorul prin excelenţă pentru că şi cel ce îmbolnăveşte, el a fost aerul pe care l-am respirat cu inconştienţa copilului că s-ar fi născut într-un anumit mediu, delimitat şi măsurat matematic,
Am trăit momente de extaz şi de prăbuşire fizică şi morală în timpul comunismului. Şi poate că le-aş fi trăit şi le-aş fi trans-scris la fel în orice altă epocă sau regim politic, dacă nu aş avea credinţa că sunt (eu şi poezia mea) un „produs” strict al comunismului, leneş şi carnivor, ca şi el, sărac şi viu, ca şi el, nemulţumit şi revoltat, ca şi el, timid şi agresiv, ca şi el, profund imperfect căci profund imposibil şi aristocrat, deci cu tendinţa de a se autodistruge, până la capăt, ca şi el. Iar aceste cărţi ar putea fi o mărturi(e)sire.

Angela Marinescu,
01.08.2010, Bucureşti